𝗡𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲𝗮 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆ e un subiect destul de puțin abordat atât în mediul de specialitate al obstetricii, cât și în cadrul social mai larg. Pentru profesioniștii din domeniul sănătății, conceptul de naștere traumatică este oarecum limitat la nașterea naturală și se referă la nașterile lungi și dificile, la cele cu complicații, sau la cele terminate cu intervenții speciale, cum ar fi aplicarea de ventuză sau forceps. Mai recent însă, 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁 𝗰𝗼𝗻𝗰𝗲𝗽𝘁 𝗮 𝗳𝗼𝘀𝘁 𝗲𝘅𝘁𝗶𝗻𝘀 𝗽𝗲𝗻𝘁𝗿𝘂 𝗮 𝗶𝗻𝗰𝗹𝘂𝗱𝗲 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮 𝗽𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗰𝗮̆ 𝗮 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶𝗶 𝘀̦𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗲𝗰𝗶𝗻𝘁̦𝗲𝗹𝗲 𝗰𝗼𝗺𝗽𝗹𝗲𝘅𝗲 𝗮𝗹𝗲 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁𝗲𝗶𝗮, cum ar fi tulburarea de stres posttraumatică după naștere.
Despre 𝘁𝘂𝗹𝗯𝘂𝗿𝗮𝗿𝗲𝗮 𝗱𝗲 𝘀𝘁𝗿𝗲𝘀 𝗽𝗼𝘀𝘁𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆ (𝗽𝗼𝘀𝘁 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰 𝘀𝘁𝗿𝗲𝘀𝘀 𝗱𝗶𝘀𝗼𝗿𝗱𝗲𝗿 – 𝗣𝗧𝗦𝗗), cei mai mulți dintre noi am auzit vorbindu-se în legătură cu militarii care se întorc din zone de război, dar ea este declanșată în general de evenimente traumatice în care persoana respectivă își simte amenințață viața sau integritatea fizică. Cum adică, atunci, să poată fi această tulburare cauzată de naștere care, conform percepției sociale, este un eveniment fericit în urma căruia o nouă ființă intră în lume?
Ei bine, nu numai că există femei care suferă de tulburare de stres posttraumatică după naștere, dar sunt destul de multe. Conform studiilor care au fost realizate în țări civilizate, cu sisteme sanitare bine puse la punct, cam 𝟰% 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶 𝗮𝘂 𝗣𝗧𝗦𝗗 𝗱𝘂𝗽𝗮̆ 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲. Nu avem nicio idee despre cât ar putea fi acest procent la noi, dar avem motive să credem că e cel puțin tot atâta, ceea ce la nivelul unui oraș ca Alba Iulia înseamnă undeva la 30-40 de femei pe an. Prin urmare, cam cât o clasă de copii. Mai mult decât atât, se estimează că 𝗽𝗮̂𝗻𝗮̆ 𝗹𝗮 𝟯𝟬% 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶 𝗮𝘂 𝘂𝗻𝗲𝗹𝗲 𝘀𝗶𝗺𝗽𝘁𝗼𝗺𝗲 𝗱𝗲 𝗣𝗧𝗦𝗗, 𝗱𝗮𝗿 𝗻𝘂 𝗽𝗲 𝘁𝗼𝗮𝘁𝗲 – asta înseamnă aproape 1 din 3. Și 𝗽𝗮̂𝗻𝗮̆ 𝗹𝗮 𝟰𝟱% 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶 𝗰𝗼𝗻𝘀𝗶𝗱𝗲𝗿𝗮̆ 𝗰𝗮̆ 𝗮𝘂 𝘁𝗿𝗲𝗰𝘂𝘁 𝗽𝗿𝗶𝗻𝘁𝗿-𝗼 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆. Aproape jumătate.
𝗖𝗼𝗻𝗰𝗲𝗽𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆ a fost dezvoltat în ultimii 20 de ani prin munca unor pionieri în domeniu ca Prof. Cheryl Tatano Beck, de la University of Connecticut, SUA, și este definit la ora actuală ca 𝘁𝗿𝗮̆𝗶𝗿𝗲𝗮 𝘂𝗻𝗼𝗿 𝗲𝘃𝗲𝗻𝗶𝗺𝗲𝗻𝘁𝗲 𝘀𝗮𝘂 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗿𝗮𝗰𝘁̦𝗶𝘂𝗻𝗶 𝗹𝗲𝗴𝗮𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝘂 𝗰𝗮 𝗿𝗲𝘇𝘂𝗹𝘁𝗮𝘁 𝗲𝗺𝗼𝘁̦𝗶𝗶 𝗰𝗼𝗽𝗹𝗲𝘀̦𝗶𝘁𝗼𝗮𝗿𝗲 𝗰𝘂 𝘂𝗻 𝗶𝗺𝗽𝗮𝗰𝘁 𝗻𝗲𝗴𝗮𝘁𝗶𝘃, 𝗽𝗲 𝘁𝗲𝗿𝗺𝗲𝗻 𝘀𝗰𝘂𝗿𝘁 𝘀̦𝗶 𝗹𝘂𝗻𝗴, 𝗮𝘀𝘂𝗽𝗿𝗮 𝘀𝗮̆𝗻𝗮̆𝘁𝗮̆𝘁̦𝗶𝗶, 𝗯𝘂𝗻𝗮̆𝘀𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗶 𝘀̦𝗶 𝗿𝗲𝗹𝗮𝘁̦𝗶𝗶𝗹𝗼𝗿 𝗶𝗻𝘁𝗲𝗿𝗽𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝗲 ale persoanei respective. Deși, din punct de vedere medical, un rezultat bun al nașterii se referă la un copil sănătos și o mamă fără complicații deosebite, nașterea traumatică din punct de vedere psihologic nu are strict legătură cu asta. În mod surprinzător, 𝗼 𝗺𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗮𝗿𝘁𝗲 𝗱𝗶𝗻𝘁𝗿𝗲 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗹𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝘀𝘂𝗳𝗲𝗿𝗮̆ 𝗱𝗲 𝗣𝗧𝗦𝗗 𝗮𝘂 𝗮𝘃𝘂𝘁 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶 𝗮𝗽𝗿𝗲𝗰𝗶𝗮𝘁𝗲 𝗰𝗮 “𝗻𝗼𝗿𝗺𝗮𝗹𝗲” 𝗱𝗲 𝗰𝗮̆𝘁𝗿𝗲 𝗽𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝘂𝗹 𝗺𝗲𝗱𝗶𝗰𝗮𝗹. Și invers, multe dintre femeile care au nașteri cu complicații nu își percep nașterea ca traumatică și nu au consecințe psihologice negative pe termen lung. În sfârșit, tot mai multe studii se ocupă de impactul pe care nașterea traumatică îl are asupra personalului medical care asistă nașterea, pentru că s-a constatat că între 30 și 60% din profesioniștii implicați în asistarea nașterilor sunt afectați de consecințele psihologice ale acesteia.
Avem, prin urmare, de a face cu un concept foarte complex. Să reținem, deocamdată, două idei: că nașterea traumatică din punct de vedere psihologic nu este legată de felul în care se desfășoară nașterea din punct de vedere obstetrical și nici măcar de rezultatul final al nașterii, ci de 𝗽𝗲𝗿𝗰𝗲𝗽𝘁̦𝗶𝗮 𝘀𝘁𝗿𝗶𝗰𝘁 𝗶𝗻𝗱𝗶𝘃𝗶𝗱𝘂𝗮𝗹𝗮̆ 𝗮 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗶 𝗰𝘂 𝗽𝗿𝗶𝘃𝗶𝗿𝗲 𝗹𝗮 𝗲𝘃𝗲𝗻𝗶𝗺𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶𝗶; și că consecințele negative ale acestei traume au ceea ce Prof. Beck numește “the ripple effect” – 𝗲𝗳𝗲𝗰𝘁𝘂𝗹 𝗱𝗲 𝗽𝗿𝗼𝗽𝗮𝗴𝗮𝗿𝗲 asemănător cu undele create atunci când aruncăm o piatră în apă. Aceste consecințe sunt centrate pe sănătatea mintală a femeii care a suferit trauma, dar se vor extinde și la relația ei cu copilul, cu partenerul și cu persoanele din jur, după cum vom vedea în continuare.
Trauma, după cum spune tot Prof. Beck, este ca și frumusețea, “în ochii privitorului”. Două persoane care sunt martore la același eveniment pot avea percepții foarte diferite asupra evenimentului respectiv, astfel că s-au depus eforturi pentru identificarea unor 𝗳𝗮𝗰𝘁𝗼𝗿𝗶 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗽𝗿𝗲𝗱𝗶𝘀𝗽𝘂𝗻 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗮 𝗹𝗮 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮 𝗽𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗰𝗮̆ 𝗮 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶𝗶. Acești factori pot fi încadrați în 𝘁𝗿𝗲𝗶 𝗰𝗮𝘁𝗲𝗴𝗼𝗿𝗶𝗶:
𝗳𝗮𝗰𝘁𝗼𝗿𝗶 𝗽𝘀𝗶𝗵𝗼𝗹𝗼𝗴𝗶𝗰𝗶 – femeile care au suferit traume în trecut, inclusiv o altă naștere traumatică, cele care au fost rău tratate sau abuzate, mai ales sexual, în copilărie, cele care au un istoric de depresie în timpul sarcinii sau în afara ei și cele care au o relație precară cu partenerul sau în general un suport social precar sunt mai predispuse la o naștere traumatică din punct de vedere psihologic; un alt factor psihologic intervine atunci când 𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗽𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗽𝗲𝗿𝘀𝗼𝗻𝗮𝗹𝗲 𝗹𝗲𝗴𝗮𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗲 𝘀𝘂𝗻𝘁 𝗳𝗼𝗮𝗿𝘁𝗲 𝗱𝗶𝗳𝗲𝗿𝗶𝘁𝗲 𝗱𝗲 𝗳𝗲𝗹𝘂𝗹 𝗶̂𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗱𝗲𝗰𝘂𝗿𝗴 𝗹𝘂𝗰𝗿𝘂𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗶̂𝗻 𝗿𝗲𝗮𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲;
𝗳𝗮𝗰𝘁𝗼𝗿𝗶 𝗳𝗶𝘇𝗶𝗰𝗶 – aceștia sunt factorii medicali obiectivi – se referă la nașterile complicate, terminate prin cezariană de urgență, prin aplicații de ventuză sau forceps, travaliile foarte lungi și dureroase, nașterile cu hemoragii severe sau situațiile în care copilașul are nevoie de îngrijiri de terapie intensivă pentru prematuritate sau alte boli, sau moare în uter sau imediat după naștere; toate acestea predispun de asemenea la o percepție a nașterii ca eveniment traumatic;
𝗳𝗮𝗰𝘁𝗼𝗿𝗶 𝗱𝗲 𝗶̂𝗻𝗴𝗿𝗶𝗷𝗶𝗿𝗲 – aceștia par să joace unul dintre cele mai importante roluri; intervin atunci când femeia simte că nu îi este respectată demnitatea ca persoană sau intimitatea; când se simte tratată cu indiferență sau cu condescendență sau i se pare că este neglijată; când este nevoită să suporte intervenții pentru care nu i se oferă explicații și nu i se cere consimțământul.
În timp ce mă documentam pentru acest articol, m-am gândit ce progrese fantastice s-au făcut în obstetrică nu în ultima sută de ani, chiar și în ultimii douăzeci de ani de când practic eu această specialitate. S-a format o supraspecializare cu totul nouă, medicina materno-fetală, am ajuns să știm mult mai multe despre cum se dezvoltă fătul în uter, am ajuns să îl vedem mult mai bine ecografic, am ajuns să depistăm malformații și sindroame genetice. Putem interveni asupra fătului prin chirurgie intrauterină și alte proceduri sofisticate, înainte sau după naștere. Cezariana a ajuns să fie o intervenție mult mai sigură, salvând milioane de mame și copii.
Și totuși. În ceea ce privește nașterea în sine, continuăm să pășim pe nisipuri mișcătoare. Ceea ce spunea profesorul și mentorul nostru din primii ani de rezidențiat, că o naștere putem ști cum începe, dar nu știm niciodată cum se termină, este încă valabil cu asupra de măsură peste tot în lume. Toate aceste noțiuni legate de nașterea traumatică nu sunt caracteristice sistemului nostru sanitar, vai de capul lui cum este el, ci sunt studiate la nivelul unor sisteme sanitare spre care ne uităm cu admirație și invidie. Sigur, putem să spunem “dacă la ei e așa, cum o fi la noi?” dar, în mod surprinzător, datele sunt valabile și la noi, și la cei mai rău decât noi – studiile au cuprins paciente din SUA până în China și din Suedia până în Kenia. 𝗣𝗲𝗿𝗰𝗲𝗽𝘁̦𝗶𝗮 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶𝗶 𝗰𝗮 𝘁𝗿𝗮𝘂𝗺𝗮𝘁𝗶𝗰𝗮̆ 𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗹𝗲𝗴𝗮𝘁𝗮̆ 𝗶𝗻𝗱𝗶𝘀𝗼𝗹𝘂𝗯𝗶𝗹 𝗱𝗲 𝘃𝘂𝗹𝗻𝗲𝗿𝗮𝗯𝗶𝗹𝗶𝘁𝗮𝘁𝗲𝗮 𝗲𝘅𝘁𝗿𝗲𝗺𝗮̆ 𝗮 𝗳𝗲𝗺𝗲𝗶𝗶 𝗶̂𝗻 𝗺𝗼𝗺𝗲𝗻𝘁𝘂𝗹 𝗻𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗿𝗶𝗶, 𝗱𝗲 𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗽𝘁𝗮̆𝗿𝗶𝗹𝗲 𝗽𝗲 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗲𝗮 𝗹𝗲 𝗮𝗿𝗲 𝘀̦𝗶 𝗱𝗲 𝗳𝗲𝗹𝘂𝗹 𝗶̂𝗻 𝗰𝗮𝗿𝗲 𝗮𝗰𝗲𝘀𝘁𝗲 𝗮𝘀̦𝘁𝗲𝗽𝘁𝗮̆𝗿𝗶 𝘀𝘂𝗻𝘁 𝘀𝗮𝘂 𝗻𝘂 𝗶̂𝗺𝗽𝗹𝗶𝗻𝗶𝘁𝗲, și se pare că avem de-a face cu o falie care separă în mod grav această percepție de percepția personalului medical, care pune în plan central siguranța fizică a mamei și a copilului, funcționând și acționând, de cele mai multe ori, după cu totul alte principii.
În următorul episod voi vorbi mai în detaliu despre tulburarea de stres posttraumatică după naștere. Vom vedea cum se manifestă, prin ce diferă de depresia postnatală, cum se poate preveni și cum se poate trata. Țineți aproape!
